Fara identitate in lumea viselor, lumea in care totul se petrece asa cum dicteaza destinul.
Corpuri zombificate incapabile sa ia o decizie, aflate la granita dintre fapt si sentiment, asta suntem.
Suntem visele viselor unor parinti care mor cu speranta ca vom duce mai departe misiunea inceputa de ei,
radiografii ale sperantelor ce mor mereu ultimele, radiografii care an de an devin tot mai greu de citit.
Simt nevoia cateodata sa le multumesc ca m-au adus pana aici, dar e nevoie de o alta misiune, o motivare, un scop mai maret, ceva in plus fata de ce au facut ei, altceva.
Oricat ne-am zbate sa schimbam ritmul, nu putem, toate duc intr-o singura directie, inainte.
Imi inchipui acest drum de piatra care trece printr-un mare gol, o imagine a drumului si atat, fara sant, fara popas, fara nimic, o prapastie infinita pe marginile lui care iti dau senzatia aia de gol in stomac, precum raul de inaltime si orice ai face mergi doar inainte.
Drumul o sa mai faca stanga, dreapta sau face cercuri care se intersecteaza, insa tu mergi doar inainte si mergi fara sa obosesti, obosesti, dar nu ai voie. Iti simti corpul mort de oboseala, dar ceva nu te lasa sa te opresti si continui sa mergi inainte fara sa te opresti vreodata.....
E nevoia de realizare, de indentitate, speranta ca daca va fi sa fii oprit pe drumul tau vreodata sa nu fie in zadar, sa lasi o invatatura, o vorba, un sentiment.
