Sa fim orbi, dar totusi sa vedem.
Sa fim nesimtiti, dar totusi sa simtim.
Sa fim tristi, dar plini de bucurie.
Sunt mort de foame si totusi foarte satul de tot ce ma inconjoara.Vreau totul si nimic in acelasi timp. Vreau sa scriu doar pentru mine, dar scriu si pentru altii, iar in incercarea asta a mea imi este frica de interpretari, dar ma doare in fund de ele.As vrea sa primesc tot ce am nevoie,dar oare am nevoie de tot?
Pot sa fiu ingerasul alb de pe umarul tau, dar ma simt bine si asa rosu cand stiu ca nu vreau sa fac rau.
Dar nici bine nu fac,pentru ca nu imi vad numele gravat pe undeva si toate astea pentru ca banca mea din clasa a 4-a sigur nu mai exista...zgariasem cu un cui, iar mai apoi sa aud faza cu numele prostilor pe toate gardurile.Prost am fost ca am crezut asa ceva, dar acum m-am desteptat si amintirea acelor vremuri a ramas la fel de zgariata in sufletul meu.Ma bucur ca nu a fost cu creionul sau cu stiloul , s-ar fi sters demult.
Am mai zgariat candva si un copac, cu doua nume, dar atunci eram purtat de dragostea copilariei....ce vremuri!
Ma gandesc la ciorba de fasole acrita cu prune verzi facuta de mamaie, la masa de afara asezata sub bolta facuta din vita de vie, la toata familia acasa si la mine care ma grabeam sa mananc mai repede sa ajung pe terenul scolii din sat si sa dau cu piciorul in mingie.Cum naiba sa nu te gandesti?Atunci era ceva normal, acum oftez cu gandul la acele sentimente pe care nu stiam sa le apreciez.
Dar ce sa imi ceri, atunci le aveam pe toate, acum tanjesc ....asa e viata, asa e cursul ei, te duce acolo unde nu vrei, dar ai nevoie uneori.
Am fost orb atunci, dar vad acum ....
Am fost nesimtit atunci, dar simt acum....
Eram trist atunci, dar bucuros acum pentru ca am trecut prin ele si ca Dumnezeu mi-a dat aprecierea si amintirea acelor momente.
